Mi-a venit ideea să scriu acest mail când am văzut un live cu Tony Robbins zilele trecute (din ” The Ultimate Breakthrough Challenge”) și am avut un aha. Dar să stabilim de la început – nu sunt specialistă în relații de cuplu și împărtășesc cu tine din povestea mea și ce am aflat că poate îți va ajuta în vreun fel.

O să încep cu altă povestioară și ai să vezi unde bat. Acum vreo 3 ani jumate când Adam era micuț eram în Franța, în Arbnb la o familie de francezi. Era cam vreo 10 seara și stăteam la un pahar de vorbă cu ei, niște oameni foarte faini cu nepoți de vârsta lui Adam. Și din vorbă în vorbă le spun că îl alăptez pe Adam și că eu dorm cu copilul iar soțul în altă cameră. Au făcut o față surprinsă de mă întrebam ce-oi fi spus aiurea. S-au uitat fix în ochii noștri, când la soț, când la mine și ne-au întrebat când petrecem timp împreună ca soț și soție. Eu și cu soțul, râzând, le-am răspuns când apucăm.

La care ei au spus că nu e normal și că ar trebui să luăm în considerare relația de cuplu mai mult pentru că dacă nu punem lemne pe foc e posibil să se stingă focul. Nu am acordat atenție, am zis că eh, sunt francezi și au și ei păsărelele lor. Pentru noi copilul e cel mai important. E primul nostru copil, cum Doamne să nu facem copilul o prioritate. Lasă că avem noi timp să ”revenim împreună.” Anii au trecut, a venit și al doilea copil și eu am continuat să dorm cu copiii (alăptez) și soțul în altă cameră.

Ne-am dat seama la un moment dat că ne comportăm ca și cum suntem colegi de apartament, suntem părinții copiilor dar noi ca și cuplu ne răcisem și ne rătăcisem. Am avut niște discuții sincere în care ne-am întrebat încotro ne îndreptăm și ce se întâmplă cu noi.

Iar zilele trecute când am auzit asta cu ”making a priority for kids than for each other it’s a recipe for disaster”. Am zis, daaaa…așa mare dreptate are omul ăsta. Din proprie experiență pot să confirm asta. Știu că pare aproape imposibil să fie diferit – copilul nostru e sufletul nostru, e tot ce avem mai scump pe lumea asta însă dacă relația noastră cu tatăl lui este una sigură, cel mai probabil și copilul va prelua acest model de relație armonioasă în viața adultă. Adică e win-win, și noi suntem bine și fericiți și copilului îi este bine (și acum și când va fi adult).

Dacă noi nu suntem bine cu partenerii noștri copiii noștri sunt agitați, resimt stresul din casă și nu sunt fericiți. Cred că asta ai obervat și tu, mai ales atunci când alăptăm și suntem atât de conectate cu bebelușul.

”Cuplurile care sunt ”menite să fie” sunt cele care trec prin situații care ar putea să le despartă și ies din acestea mult mai unite și mai puternice decât erau înainte”. 

Nu e ca și cum dacă prioritizăm relația nu mai sunt neînțelegeri, totul se așează perfect și fără efort. Este mai degrabă vorba de voință, de consimțirea de a fi responsabile (și partenerul la rândul lui) întru totul pentru ce se întâmplă în relația noastră, fără să judecăm, să generalizăm și să criticăm partenerul pentru orice sau, din contra, să ne spunem că nu suntem suficiente și să ne criticăm.

Suntem pe punctul de a ne desparte atunci când pierdem proximitatea, când fiecare dintre cei doi stă în capul lui și crede povestea pe care și-o repetă din nou și din nou cu privire la ce nu este celălalt. 

Atunci când ai un copil mic sau chiar doi sau trei nu analizăm (că deh, poate nici nu avem timp), gândurile noastre sunt mereu despre copil/copii (baby brain), soțul poate și el este obosit și apoi ne găsim în situația în care ne întrebăm când ne-am transformat în străini.

Dar ca să putem să dăruim necondiționat presupune să fim bine cu noi însene și să avem rezervorul plin.  Așa cum ne spun toți invitații din #chatuldevineri să avem grijă de noi, să ne acordăm timp zilnic (și 5 minute se pun!) și să fim mereu conectate la noi și la nevoile noastre.

A mai spus ceva Tony care mi-a plăcut: atunci când femeile sunt stresate ele devin mai masculine și mai intense. În fiecare din nou e un dans al femininului și al masculinului și e bine să ne păstrăm intenția să cultivăm femininul din nou – acea voință de a fi deschise vieții, de a ne permite să fim vulnerabile, să cerem ajutorul atunci când este nevoie – fără să judecăm sau să ne criticăm partenerul pentru tot ce credem noi că ar trebui să facă și nu face.

Atenție mare la cei 3 C’s: criticized, closed, controlled. Adică să ne ferim să ne criticăm partenerul (să-i scoatem ochii sau să ne comportăm ca un coach care dă feedback mereu), să ne închidem în noi și să încercăm să-l controlăm (să dictăm în permanență cum să fie și cum să se comporte).

Și cu această ocazie te invit la un exercițiu de reflecție pe care Tony l-a dat în timpul live-ului: de la o scală de -10 la +10 acordă-ți un punctaj unde ești cu cei 3 C. Ce ai face diferit în relația ta?

Reflectă la dinamica relației tale de cuplu de când a apărut copilul. Ce loc ocupă partenerul tău, ce faci tu ca să-ți fie bine?

 

Te îmbrățișez cu prețuire,

Ramona