Ultimele săptămâni au fost foarte grele pentru mine. Nu am mai scris un articol pentru mamele ”mele” pentru că o voce interioară îmi tot spunea ”ce știi tu și alții nu ar ști?” ”cine te crezi?” ”cum ai putea fi de ajutor altora când nu te poți ajuta pe tine însăți?” ”la ce folos să scrii un mail, oricum nimieni nu-ți răspunde!”. Alaltăieri am plâns în hohote. Am luat un pix și am început să scriu…să scriu tot ce simt. Și a fost o frază care mi-a ieșit în ochi. Am scris că mă simt neprețuită și nerespectată în relația cu soțul și cu ceilalți.

Și atunci s-au deschis cerurile – am avut un mare aha – mă simt neprețuită și nerespectată nu pentru că ceilalți fac ceva anume ci pentru că eu nu mă respect și nu dau doi bani pe mine, pentru că eu nu mă prețuiesc. Și apoi am stat așa și am lăsat să curgă toată durerea prin lacrimile mele. Copiii dormeau și eu eram în salon și plângeam în hohote. Îmi plângeam neputința. Îmi plângeam ciuda pe mine însămi că oricât aș investi în mine, timp și bani, tot nu ajung scap de acel ”not enough”.

De ce nu ajung să mă iubesc exact așa cum sunt și tot caut să mă perfecționez cumva…..Am înțeles, din nou, că asta e buba, nu am învățat să mă iubesc și să mă accept așa cum sunt. Orice o fi însemnând asta! Nu știu cu adevărat pentru că până acum nu am experimentat asta. Când cred că am ajuns la acel prag se întâmplă ceva, ce-mi demonstrează că nu e adevărat.

Apoi Adam s-a îmbolnăvit. Joi seara am ieșit în parc și a alergat mult, s-a jucat și în drum spre casă a început să se plângă de o durere de șold. Nu era prima dată și am zis că-i va trece. A doua zi dimineață nu putea să-și miște piciorul de durere. Toată ziua a stat pe canapea că nu se putea mișca. Ca să meargă la toaletă a trebuit să-l purtăm pe brațe. Ca să meargă la masă a trebuit să-l purtăm pe brațe. Ca să se ajungă la pat să doarmă a trebuit să-l purtăm pe brațe. Și atunci am realizat cât de important e ca al tău copil să poată să meargă. Doar atunci am putut simți ce simt mamele ale căror copiii sunt în scaunul cu rotile. Și atunci sentimentul de vină și rușine au crescut. Și din nou, m-am simțit o failure, un eșec total. 

Lucrez cu mămici, fiecare cu probleme diferite. De multe ori aud, ”mă simt o mamă defectă”, ”simt că nu mai fac față”, ”plâng mereu”, ”îmi pierd controlul și țip la copilul meu”, ”nu mai pot vedea frumusețile vieții din cauza greutăților”, ”tu cum faci față cu 2 copii că eu nu fac față cu unul singur”.

 Brené Brown a creat termenul ”rușine de mamă” –

”sentimentul sau experiența intens dureroasă de a crede că suntem viciate și prin urmare, nedemne de acceptare și apartenență. Rușinea le face pe femei să se simtă prinse, neputincioase și izolate.”

Culmea e că fiecare simte asta și crede că e singura care simte asta.

Suntem prinse în miracolul social media dar nimeni nu e perfect așa cum pare în social media. E important să separăm asta de realitate. Eu nu postez întotdeauna momentele în care am țipat la copiii mei sau când am fost nepoliticoasă cu bărbatul fără niciun motiv. De ce aș presupune că altcineva ar face asta? Doar pentru că nu le vedem pe celelalte mame având acele momente, nu înseamnă că nu se întâmplă.

Citim în disperare, ascultăm podcasturi ca să facem mai bine decât părinții noștri. Facem asta cu speranța că ai noștri copii nu vor suferi ca noi. Dar suferința este parte din viață și oricât i-am feri noi și ne-am dori să nu sufere, se va întâmpla. Și atunci e mai important să-i învățăm cum să-și accepte emoțiile, să și le recunoască și să nu fugă de emoțiile care le produc disconfort. E mai important să-i învățăm cum să simtă suferința. Își vor da seama de acest lucru din cuvintele și actiunile noastre – și aici e mult de muncă cu noi însene.

Să putem fi capabile să stăm cu acele emoții, să fim prezente în suferință, să ne acceptăm neputința, să ne acceptăm durerea și să nu fugim la telefon sau ”rețete” care să ne facă să ne simțim bine la suprafață dar în interiorul nostru să continuăm să ne simțim ca niște impostoare.

Suntem exact mama de care copilul nostru are nevoie. Rachel Marie Martin spunea:

Astăzi, într-un auditoriu plin de părinți, fiul meu a scanat camera căutându-mă. Când m-a văzut, fața lui a luminat camera. Nu căuta părintele perfect. Își căuta mama.”

Copiilor noștri nu le pasă de lucrurile care credem noi că definesc mama ”perfectă”. Lor le pasă doar de mama, nu de altă mamă pe care noi o credem ”mama perfectă”.

Pentru tot ce simțim noi ca mame, există cel puțin o altă mamă care se poate raporta la asta. Și cred că știind că alte mame au parcurs sau parcurg același drum ca noi ne ajută să trecem prin momentele grele. You are not alone, mama!

Acest proces de acceptare, de învățare a iubirii de sine, de acceptare a situațiilor care ne fac să ne simțim neputincioase ca mame e al naibii de greu. Dar cred că merită. Merităm asta! Copiii noștri merită asta!